M.M. 36, Mehedinți
Parcă ceva în mine preluase controlul asupra mea
25 feb 2018
Însă copii nu am mai avut. Mi-am tot dorit, iar și iar, an de an, să mă mai bucur încă o dată de acel miracol, dar nu s-a mai întâmplat. Acest lucru a adus o mare sfâșiere lăuntrică în mine. Nu pot renunța să sper, dar de fiecare dată simt această realitate ca pe o consecință a gestului meu de acum 13 ani.
Buna seara!
M-am gândit să vă trimit și eu povestea mea, în speranța că poate va da acel impuls decisiv altor femei sau fete însărcinate să aleagă cu curaj iubirea și să aducă acei copii pe lume, în ciuda presiunilor, temerilor și contradicțiilor interne cu care se confruntă.
Eu am fost lașă și m-am iubit prea mult pe mine însămi. Deși în momentul în care am văzut testul de sarcină am simițit cea mai mare bucurie din lume, deși conștiința faptului că aveam înăuntrul meu o ființă total dependentă de mine mi-a dat atâta energie și curaj încât să arunc somniferele (care făceau rău fătului) și să pot dormi noaptea fără ele, a 3-a zi după ce aflasem de sarcină, am avortat. Schimbarea deciziei mele a survenit în a 2-a zi de când aflasem, motivul oficial a fost de fapt un pretext, în realitate am fost doar lașă și egoistă.Chiar și acum, dupa 13 ani, mi-este foarte greu să înteleg de ce am făcut-o.
În acea vreme trăiam o perioadă de iad sufletesc. Așa o numesc acum, retrospectiv, când uitându-ma în spate, văd în acele timpuri numai sfâșiere sufletească, conflict interior, incertitudini, angoasă, frică și un conflict declarat cu Dumnezeu.Trăiam cu un bărbat, nefiind căsătoriși și eram conștientă că acest lucru nu este în acord cu îndemnul bisericii. Totuși, fiind convinsă că acest bărbat este alesul meu în această viață, m-am dus la părintele meu duhovnic și i-am spus că vreau să îi cer lui Dumnezeu să mă îngăduie trăind astfel, deoarece nu simțeam că era o alegere corectă să renunț la omul pe care-l vedeam perechea mea pentru o viață întreagă, pentru un principiu. Părintele duhovnic a avut o atitudine înțelegătoare față de mine și m-a încurajat să nu disper, să nădăjduiesc în Dumnezeu că lucrurile se vor rezolva până la urmă și eu și cu omul acesta ne vom căsători. În același timp m-a oprit de la Sfintele Taine pe perioada aceasta și m-a rugat să rămân totuși vigilentă și atentă să nu ajung la căderi mai mari.
Problema era însă că eu am avut cam totdeauna, dar mai ales atunci, o credință foarte slabă. Atât oprirea de la Sfintele Taine, precum și dezamagirea adâncă a tatălui meu (care ținea foarte mult la păstrarea castității înainte de căsătorie) m-au adus într-o stare de disperare. Simțeam în fiecare zi că sunt într-o poziție greșită din care trebuia să ies cât mai repede, credeam că Dumnezeu mă respinge, că se uită cu scârbă la mine și începuse să mi se facă teamă să intru în biserică. De fiecare dată când intram, eram ca un câine bătut care urma să mai fie înca odată dat afară cu câteva șuturi.
Această stare de angoasă și tensiune atât pe plan sufletesc cât și în relație cu tata în propria familie, mă aducea în situația de a face foarte multe presiuni asupra iubitului meu. Iubitul meu nu era un om credincios. Părinții lui nu îi făcuseră o educație religioasă (o consecință a regimului comunist). Pentru el, toate angoasele mele erau niște iluzii, niște capricii, nu aveau cum să aibă consistență. După ce a realizat că nu mă putea elibera de ele, a început să se apere pe el însuși de atacurile mele la propria lui viziune de viață. Ne-am despărțit de vreo două ori și apoi ne-am împăcat din nou.
Când am rămas însărcinată, eram într-o criză de anxietate atât de mare încât nu puteam să dorm decât cu somnifer și pierdeam în greutate vertiginos. În ciuda mai multor tratamente cu vitamine și sport (la recomandările medicilor) nimic nu părea să dea rezultate. Iubitul meu era tensionat în relație cu mine și în același timp complet nepregătit să fie tată. Ambele noastre familii aveau o situație materială precară, iar el, cu un serviciu cu ture de noapte abia reușea să-și asigure un necesar al vieții împărțind un spațiu comun cu mai mulți studenți. Eram în ultimul an de facultate. Pentru el, crescut în filosofia lumii contemporane, un avort era un lucru firesc, ba chiar benefic atunci când condițiile erau defavorabile. Pentru mine era o crimă. Dar din păcate, așa cum am realizat ulterior, pentru mine era o crimă în sens principial, în sensul unei legi pe care trebuia să o respect dacă nu voiam să sufăr o catastrofă. Dar eu, la vremea aceea nu simțeam catastrofa cu inima. O știam doar cu mintea. Și îmi era frică să încalc regulile. Frica era singura emoție care mă susținea. Și de aceea, atunci când a apărut o altă frică, mai mare, am schimbat tabăra și am comis un act criminal ireversibil.
Pretextul cu care am fost încurajată să avortez a fost că și eu și iubitul meu luasem medicamente periculoase într-o prea apropiată perioadă de sarcină, care puteau afecta ADN-ul copilului într-un sens grav. La vremea aceea, nici prin cap nu mi-a trecut că în orice fel s-ar naște acel copil nu aveam dreptul de a decide asupra vieții lui. M-am lăsat amorțită de consolarea ca i-aș face bine să nu îl las să vină pe lumea aceasta handicapat în vreun fel.
Îmi amintesc că înainte de a merge la avort, cu o zi înainte, am fost la biserică să mă rog. Am vrut să vorbesc cu părintele duhovnic, dar nu era acolo. Nu știu de ce nu am încercat să îl sun. M-am rugat în speranța că voi găsi o cale să nu avortez. Dar nu am simțit nimic. Cred că în inima mea nu credeam deloc. Îmi amintesc că rugăciunea mea nu avea voce în sufletul meu, era ca dincolo de mine. O voce în afara mea. Înăuntru era o furtună asurzitoare.M-am dus acasă. Speram să pot vorbi cu părinții mei, să mă convingă ei. Ei nu erau acasă. Nu știu de ce nu am încercat să îi sun. Singurii oameni cu care am apucat să vorbesc atunci erau cel mult neutrii, dacă nu cumva mai degrabă favorabili avortului.
În prima zi când am aflat că sunt însărcinată, fusesem atât de fericită, încât am renunțat la somnifere sperând că nu e prea târziu că fătul să nu fi fost afectat. Și am putut să dorm bine fără ele. Pentru mine a fost uimitor! Dar mult mai târziu am realizat cât de mult îl ajută Dumnezeu pe om atunci când încearcă să facă ceva, nu pentru el, ci pentru altcineva. Acela a fost primul semn, dar am fost prea surdă la el. Al doilea semn a fost în ziua avortului când asistenta mi-a spus că nu e bine să avortez primul copil, că risc să nu mai pot avea copii. M-am cutremurat atunci. I-am cerut asigurări, dar totuși nu am putut să îmi întorc decizia. Nu am avut destulă tărie în suflet. Parcă ceva în mine preluase controlul asupra mea. Parcă eram pe pilot automat.
Apoi, după ani de zile de la avort, a apărut un alt semn: o fată în aceeași situație cu mine, cu aceleași riscuri (fusese expusă la o substanță care putea afecta ADN-ul fătului), a fugit de la avort de teama de Dumnezeu (așa mi-a povestit). Copilul ei s-a născut perfect normal și este un copil sănătos și în ziua de azi. Atunci am realizat că nu medicamentele și substanțele sunt atotputernice ci Dumnezeu. Și contează foarte mult să ai curaj să îți pui încrederea în El.
Am făcut avortul cu inima îndoită. La scurta vreme m-am spovedit. Credeam că părintele duhovnic m-ar fi anatemizat. Credeam că va atrage mânia lui Dumnezeu asupra mea și Dumnezeu mă va fi strivit. Dar a fost exact invers. Părintele duhovnic m-a primit cu căldură și m-a mângâiat. Acest lucru m-a surprins foarte tare. Mi-a rupt filmul. În același timp vina și regretul au crescut exponențial înăuntrul meu. Acel moment m-a întors către Dumnezeu. Am simțit că m-a salvat de la moarte și mă simțeam datoare. Nu am putut sa ma reapropii de El imediat, dar încet, încet, în ani de zile am căpătat mai multă nădejde și credință.
Chiar și acum îmi este mai mult frică de Dumnezeu, decât Îl iubesc. Dar spre deosebire de atunci, cred cu adevărat că mă iubește și vreau să pot și eu să Îl iubesc pe El. Între timp m-am căsătorit cu iubitul meu, cu omul vieții mele și am avut bucuria ca părintele meu duhovnic să ne cunune. Consider că, deși nu merităm, Dumnezeu mi l-a dăruit să îl am în viața alături de mine cu bune și cu rele. Și i-am fost atât de recunoscătoare lui Dumnezeu, încât din acea zi nu am mai putut să sar peste rugăciunea de seară.
Însă copii nu am mai avut. Mi-am tot dorit, iar și iar, an de an, să mă mai bucur încă o dată de acel miracol, dar nu s-a mai întâmplat. Acest lucru a adus o mare sfâșiere lăuntrică în mine. Nu pot renunța să sper, dar de fiecare dată simt această realitate ca pe o consecință a gestului meu de acum 13 ani. Și poate chiar dacă aș fi avut copii, nu știu dacă aș fi putut să uit ce am făcut atunci. Pe măsură ce anii au trecut am început să realizez tot mai mult cu inima cât de grav e ceea ce am făcut, și nu îmi vine să cred. Nu pot să mă recunosc. Mă îngrozește cât de rău pot cădea. Îmi este frică să nu mai ajung acolo. Dar mai mult mă îngrijorează că uneori simt că nu cuprind pe de-a-ntregul gravitatea gestului meu. Ceva încă este în ceață pentru inima mea. Și mă gândesc că poate încă nu e momentul să realizez pe de-a-ntregul, poate ar fi prea devreme și nu aș face față. Acest gând mă neliniștește.
De aceea, trebuie să recunosc cu sinceritate că nu teama de posibile malformații a viitorului copil m-a determinat să fac avortul. Adevăratul motiv este că nu aveam curajul să îl nasc și să mă dăruiesc lui, indiferent cum ar fi fost el. Mi-era prea milă de mine. Îmi păsa de imaginea mea pe care mi-o construisem despre mine mai mult decât de el. Îmi păsa mai mult de ce voiam eu, decât de ce avea el nevoie. Am avut o inimă meschină și lașă. Și acum regret foarte rău! Îmi fac griji pentru că i-am făcut rău acelui suflet care îmi fusese încredințat și acum nu mai pot face nimic în această privință. Mi-e așa de milă de el acum! Îmi pare atât de rău! Mi-e foarte rușine că I-am refuzat darul lui Dumnezeu. Mă rog Sfinților Ioachim și Ana să mijlocească pentru mine să am un copil din nou, dar cât de diferită e situația mea de a lor! Eu mi-am bătut joc de un dar pe care ei l-au așteptat atât de mult! Mi-e așa de rușine față de ei! Există o parte golită în mine care pur și simplu refuză să se mai umple, exact ca o cicatrice.
M-am gândit să vă trimit și eu povestea mea, în speranța că poate va da acel impuls decisiv altor femei sau fete însărcinate să aleagă cu curaj iubirea și să aducă acei copii pe lume, în ciuda presiunilor, temerilor și contradicțiilor interne cu care se confruntă.
Eu am fost lașă și m-am iubit prea mult pe mine însămi. Deși în momentul în care am văzut testul de sarcină am simițit cea mai mare bucurie din lume, deși conștiința faptului că aveam înăuntrul meu o ființă total dependentă de mine mi-a dat atâta energie și curaj încât să arunc somniferele (care făceau rău fătului) și să pot dormi noaptea fără ele, a 3-a zi după ce aflasem de sarcină, am avortat. Schimbarea deciziei mele a survenit în a 2-a zi de când aflasem, motivul oficial a fost de fapt un pretext, în realitate am fost doar lașă și egoistă.Chiar și acum, dupa 13 ani, mi-este foarte greu să înteleg de ce am făcut-o.
În acea vreme trăiam o perioadă de iad sufletesc. Așa o numesc acum, retrospectiv, când uitându-ma în spate, văd în acele timpuri numai sfâșiere sufletească, conflict interior, incertitudini, angoasă, frică și un conflict declarat cu Dumnezeu.Trăiam cu un bărbat, nefiind căsătoriși și eram conștientă că acest lucru nu este în acord cu îndemnul bisericii. Totuși, fiind convinsă că acest bărbat este alesul meu în această viață, m-am dus la părintele meu duhovnic și i-am spus că vreau să îi cer lui Dumnezeu să mă îngăduie trăind astfel, deoarece nu simțeam că era o alegere corectă să renunț la omul pe care-l vedeam perechea mea pentru o viață întreagă, pentru un principiu. Părintele duhovnic a avut o atitudine înțelegătoare față de mine și m-a încurajat să nu disper, să nădăjduiesc în Dumnezeu că lucrurile se vor rezolva până la urmă și eu și cu omul acesta ne vom căsători. În același timp m-a oprit de la Sfintele Taine pe perioada aceasta și m-a rugat să rămân totuși vigilentă și atentă să nu ajung la căderi mai mari.
Problema era însă că eu am avut cam totdeauna, dar mai ales atunci, o credință foarte slabă. Atât oprirea de la Sfintele Taine, precum și dezamagirea adâncă a tatălui meu (care ținea foarte mult la păstrarea castității înainte de căsătorie) m-au adus într-o stare de disperare. Simțeam în fiecare zi că sunt într-o poziție greșită din care trebuia să ies cât mai repede, credeam că Dumnezeu mă respinge, că se uită cu scârbă la mine și începuse să mi se facă teamă să intru în biserică. De fiecare dată când intram, eram ca un câine bătut care urma să mai fie înca odată dat afară cu câteva șuturi.
Această stare de angoasă și tensiune atât pe plan sufletesc cât și în relație cu tata în propria familie, mă aducea în situația de a face foarte multe presiuni asupra iubitului meu. Iubitul meu nu era un om credincios. Părinții lui nu îi făcuseră o educație religioasă (o consecință a regimului comunist). Pentru el, toate angoasele mele erau niște iluzii, niște capricii, nu aveau cum să aibă consistență. După ce a realizat că nu mă putea elibera de ele, a început să se apere pe el însuși de atacurile mele la propria lui viziune de viață. Ne-am despărțit de vreo două ori și apoi ne-am împăcat din nou.
Când am rămas însărcinată, eram într-o criză de anxietate atât de mare încât nu puteam să dorm decât cu somnifer și pierdeam în greutate vertiginos. În ciuda mai multor tratamente cu vitamine și sport (la recomandările medicilor) nimic nu părea să dea rezultate. Iubitul meu era tensionat în relație cu mine și în același timp complet nepregătit să fie tată. Ambele noastre familii aveau o situație materială precară, iar el, cu un serviciu cu ture de noapte abia reușea să-și asigure un necesar al vieții împărțind un spațiu comun cu mai mulți studenți. Eram în ultimul an de facultate. Pentru el, crescut în filosofia lumii contemporane, un avort era un lucru firesc, ba chiar benefic atunci când condițiile erau defavorabile. Pentru mine era o crimă. Dar din păcate, așa cum am realizat ulterior, pentru mine era o crimă în sens principial, în sensul unei legi pe care trebuia să o respect dacă nu voiam să sufăr o catastrofă. Dar eu, la vremea aceea nu simțeam catastrofa cu inima. O știam doar cu mintea. Și îmi era frică să încalc regulile. Frica era singura emoție care mă susținea. Și de aceea, atunci când a apărut o altă frică, mai mare, am schimbat tabăra și am comis un act criminal ireversibil.
Pretextul cu care am fost încurajată să avortez a fost că și eu și iubitul meu luasem medicamente periculoase într-o prea apropiată perioadă de sarcină, care puteau afecta ADN-ul copilului într-un sens grav. La vremea aceea, nici prin cap nu mi-a trecut că în orice fel s-ar naște acel copil nu aveam dreptul de a decide asupra vieții lui. M-am lăsat amorțită de consolarea ca i-aș face bine să nu îl las să vină pe lumea aceasta handicapat în vreun fel.
Îmi amintesc că înainte de a merge la avort, cu o zi înainte, am fost la biserică să mă rog. Am vrut să vorbesc cu părintele duhovnic, dar nu era acolo. Nu știu de ce nu am încercat să îl sun. M-am rugat în speranța că voi găsi o cale să nu avortez. Dar nu am simțit nimic. Cred că în inima mea nu credeam deloc. Îmi amintesc că rugăciunea mea nu avea voce în sufletul meu, era ca dincolo de mine. O voce în afara mea. Înăuntru era o furtună asurzitoare.M-am dus acasă. Speram să pot vorbi cu părinții mei, să mă convingă ei. Ei nu erau acasă. Nu știu de ce nu am încercat să îi sun. Singurii oameni cu care am apucat să vorbesc atunci erau cel mult neutrii, dacă nu cumva mai degrabă favorabili avortului.
În prima zi când am aflat că sunt însărcinată, fusesem atât de fericită, încât am renunțat la somnifere sperând că nu e prea târziu că fătul să nu fi fost afectat. Și am putut să dorm bine fără ele. Pentru mine a fost uimitor! Dar mult mai târziu am realizat cât de mult îl ajută Dumnezeu pe om atunci când încearcă să facă ceva, nu pentru el, ci pentru altcineva. Acela a fost primul semn, dar am fost prea surdă la el. Al doilea semn a fost în ziua avortului când asistenta mi-a spus că nu e bine să avortez primul copil, că risc să nu mai pot avea copii. M-am cutremurat atunci. I-am cerut asigurări, dar totuși nu am putut să îmi întorc decizia. Nu am avut destulă tărie în suflet. Parcă ceva în mine preluase controlul asupra mea. Parcă eram pe pilot automat.
Apoi, după ani de zile de la avort, a apărut un alt semn: o fată în aceeași situație cu mine, cu aceleași riscuri (fusese expusă la o substanță care putea afecta ADN-ul fătului), a fugit de la avort de teama de Dumnezeu (așa mi-a povestit). Copilul ei s-a născut perfect normal și este un copil sănătos și în ziua de azi. Atunci am realizat că nu medicamentele și substanțele sunt atotputernice ci Dumnezeu. Și contează foarte mult să ai curaj să îți pui încrederea în El.
Am făcut avortul cu inima îndoită. La scurta vreme m-am spovedit. Credeam că părintele duhovnic m-ar fi anatemizat. Credeam că va atrage mânia lui Dumnezeu asupra mea și Dumnezeu mă va fi strivit. Dar a fost exact invers. Părintele duhovnic m-a primit cu căldură și m-a mângâiat. Acest lucru m-a surprins foarte tare. Mi-a rupt filmul. În același timp vina și regretul au crescut exponențial înăuntrul meu. Acel moment m-a întors către Dumnezeu. Am simțit că m-a salvat de la moarte și mă simțeam datoare. Nu am putut sa ma reapropii de El imediat, dar încet, încet, în ani de zile am căpătat mai multă nădejde și credință.
Chiar și acum îmi este mai mult frică de Dumnezeu, decât Îl iubesc. Dar spre deosebire de atunci, cred cu adevărat că mă iubește și vreau să pot și eu să Îl iubesc pe El. Între timp m-am căsătorit cu iubitul meu, cu omul vieții mele și am avut bucuria ca părintele meu duhovnic să ne cunune. Consider că, deși nu merităm, Dumnezeu mi l-a dăruit să îl am în viața alături de mine cu bune și cu rele. Și i-am fost atât de recunoscătoare lui Dumnezeu, încât din acea zi nu am mai putut să sar peste rugăciunea de seară.
Însă copii nu am mai avut. Mi-am tot dorit, iar și iar, an de an, să mă mai bucur încă o dată de acel miracol, dar nu s-a mai întâmplat. Acest lucru a adus o mare sfâșiere lăuntrică în mine. Nu pot renunța să sper, dar de fiecare dată simt această realitate ca pe o consecință a gestului meu de acum 13 ani. Și poate chiar dacă aș fi avut copii, nu știu dacă aș fi putut să uit ce am făcut atunci. Pe măsură ce anii au trecut am început să realizez tot mai mult cu inima cât de grav e ceea ce am făcut, și nu îmi vine să cred. Nu pot să mă recunosc. Mă îngrozește cât de rău pot cădea. Îmi este frică să nu mai ajung acolo. Dar mai mult mă îngrijorează că uneori simt că nu cuprind pe de-a-ntregul gravitatea gestului meu. Ceva încă este în ceață pentru inima mea. Și mă gândesc că poate încă nu e momentul să realizez pe de-a-ntregul, poate ar fi prea devreme și nu aș face față. Acest gând mă neliniștește.
De aceea, trebuie să recunosc cu sinceritate că nu teama de posibile malformații a viitorului copil m-a determinat să fac avortul. Adevăratul motiv este că nu aveam curajul să îl nasc și să mă dăruiesc lui, indiferent cum ar fi fost el. Mi-era prea milă de mine. Îmi păsa de imaginea mea pe care mi-o construisem despre mine mai mult decât de el. Îmi păsa mai mult de ce voiam eu, decât de ce avea el nevoie. Am avut o inimă meschină și lașă. Și acum regret foarte rău! Îmi fac griji pentru că i-am făcut rău acelui suflet care îmi fusese încredințat și acum nu mai pot face nimic în această privință. Mi-e așa de milă de el acum! Îmi pare atât de rău! Mi-e foarte rușine că I-am refuzat darul lui Dumnezeu. Mă rog Sfinților Ioachim și Ana să mijlocească pentru mine să am un copil din nou, dar cât de diferită e situația mea de a lor! Eu mi-am bătut joc de un dar pe care ei l-au așteptat atât de mult! Mi-e așa de rușine față de ei! Există o parte golită în mine care pur și simplu refuză să se mai umple, exact ca o cicatrice.