Corina, jud. Iași
După ce am renunțat la bebeluș, mi-am pierdut mințile la propriu
11 mai 2020
Mă durea să văd copii pe stradă, am început să beau și să mă tăvălesc de durere pe jos. Simțeam un mare vid sufletesc. M-am gândit să mă sinucid și să îmi caut copilul pe lumea cealaltă.
Ce mare durere să nu-ți strângi copilul în brațe, să nu-i săruți ochișorii nevinovați care te privesc cu atâta iubire! Nu există dar mai mare de la Dumnezeu.
Acum câțiva ani, de frică, am renunțat la bucurie. Tatăl copilului pe care l-am omorât era o fire violentă, serviciu nu aveam niciunul din noi, iar mie mi s-a făcut frică de viitor. Nu mi-am pus nădejdea în Dumnezeu, nu am avut credință.
După ce am renunțat la bebeluș, mi-am pierdut mințile la propriu. În timpul intervenției am simțit când mi l-a scos din burtică, deși eram sub anestezie, și am început să plâng foarte tare și să strig: „Copilul meu, copilul meu!”
Mă durea să văd copii pe stradă, am început să beau și să mă tăvălesc de durere pe jos, la propriu. Simțeam un mare vid sufletesc. M-am gândit să mă sinucid și să îmi caut copilul pe lumea cealaltă.
Salvarea mea a venit de la Biserică, m-am spovedit, m-am rugat și i-am cerut iertare lui Dumnezeu că am fost lașă. Mă gândesc că ar fi fost bine dacă găseam ușa bisericii înainte de avort.
Sfatul meu pentru cele care se gândesc să ucidă propriul copil este să între în prima biserică și să vorbească cu primul preot dispus să le asculte; nu au nimic de pierdut; poate doar de câștigat…
Copilul meu există, chiar dacă nu l-am adus pe lume, îl iubesc din tot sufletul și îmi pare rău că n-am fost vrednică de el.
Dacă astăzi sunt bine este pentru că mila lui Dumnezeu nu m-a lăsat să pier. Durerea sufletească pe care o simțeam atunci, astăzi este iubire. Îmi iubesc copilul și tare îmi pare rău că am făcut așa ceva.
Acum câțiva ani, de frică, am renunțat la bucurie. Tatăl copilului pe care l-am omorât era o fire violentă, serviciu nu aveam niciunul din noi, iar mie mi s-a făcut frică de viitor. Nu mi-am pus nădejdea în Dumnezeu, nu am avut credință.
După ce am renunțat la bebeluș, mi-am pierdut mințile la propriu. În timpul intervenției am simțit când mi l-a scos din burtică, deși eram sub anestezie, și am început să plâng foarte tare și să strig: „Copilul meu, copilul meu!”
Mă durea să văd copii pe stradă, am început să beau și să mă tăvălesc de durere pe jos, la propriu. Simțeam un mare vid sufletesc. M-am gândit să mă sinucid și să îmi caut copilul pe lumea cealaltă.
Salvarea mea a venit de la Biserică, m-am spovedit, m-am rugat și i-am cerut iertare lui Dumnezeu că am fost lașă. Mă gândesc că ar fi fost bine dacă găseam ușa bisericii înainte de avort.
Sfatul meu pentru cele care se gândesc să ucidă propriul copil este să între în prima biserică și să vorbească cu primul preot dispus să le asculte; nu au nimic de pierdut; poate doar de câștigat…
Copilul meu există, chiar dacă nu l-am adus pe lume, îl iubesc din tot sufletul și îmi pare rău că n-am fost vrednică de el.
Dacă astăzi sunt bine este pentru că mila lui Dumnezeu nu m-a lăsat să pier. Durerea sufletească pe care o simțeam atunci, astăzi este iubire. Îmi iubesc copilul și tare îmi pare rău că am făcut așa ceva.