M.B.D., Brașov
Povestea unui copil singur la părinți
28 iun 2021
Nu o judec pe mama, dar îmi pare rău că nu am pe nimeni, frate sau soră. Dumnezeu să ne ocrotească mințile. Mare păcat că nu se nasc toți copiii trimiși de El... Așa ar fi străzile pline de copii, de strigăte de bucurie și veselie.
Doresc să vă împărtășesc o poveste de viață din punctul unui copil singur la părinți.
Am 30 de ani. Mama mea m-a născut la 23 de ani, la un an după ce pierduse în mod spontan o sarcină cu un băiețel. La câteva luni după ce m-a născut, a suferit niște probleme cu glanda tiroidă, în urmă cărora doctorii i-au scos o parte din ea.
Din acest punct, i-au recomandat să nu mai facă copii, deoarece vor ieși cu retard mental. A mai avut trei sarcini, din care la una sigur a făcut avort.
Acum, ceea ce vreau să vă spun este că eu nu am știut de lucrurile acestea, eram mică, însă, dacă aș fi știut că aș fi putut avea frați sau surori, m-ar fi bucurat să am măcar unul/una, în ciuda pericolului.
Noi cunoaștem două cazuri în care mamele au născut având probleme cu tiroida similare, și într-adevăr copiii au un retard mental, însă nu grav. În ziua de azi se cunoaște faptul că sarcinile pot fi planificate, se ia tratament pentru ca să nu fie afectat viitorul bebe.
Nu o judec pe mama, nu am dreptul acesta. Dar îmi pare rău că nu am pe nimeni, frate sau soră. Mi-am făcut însă propria familie, am doi copii și îmi doresc mai mulți, tocmai ca să nu sufere și ei ca mine pe termen lung.
Și, ca să vedeți cum Dumnezeu așază lucrurile, cumnatul meu, fratele soțului, este o persoană cu handicap de tip 1 rezultat în urma unei operații pe creier când avea 5 ani. Acum are 29.
În ciuda faptului că e aproape imobilizat la pat, copiii se joacă cu el și se bucură de prezența lui în familia noastră. Înțeleg că e diferit, că e bolnav, însă doar atitudinea noastră că adulți influențează percepția lor asupra lumii oamenilor „imperfecți”.
Dumnezeu să ne ocrotească mințile, și să ne apere de răutatea celor din jur. Mare păcat că nu se nasc toți copiii trimiși de El... Așa ar fi străzile pline de copii, de strigăte de bucurie și veselie.
Am 30 de ani. Mama mea m-a născut la 23 de ani, la un an după ce pierduse în mod spontan o sarcină cu un băiețel. La câteva luni după ce m-a născut, a suferit niște probleme cu glanda tiroidă, în urmă cărora doctorii i-au scos o parte din ea.
Din acest punct, i-au recomandat să nu mai facă copii, deoarece vor ieși cu retard mental. A mai avut trei sarcini, din care la una sigur a făcut avort.
Acum, ceea ce vreau să vă spun este că eu nu am știut de lucrurile acestea, eram mică, însă, dacă aș fi știut că aș fi putut avea frați sau surori, m-ar fi bucurat să am măcar unul/una, în ciuda pericolului.
Noi cunoaștem două cazuri în care mamele au născut având probleme cu tiroida similare, și într-adevăr copiii au un retard mental, însă nu grav. În ziua de azi se cunoaște faptul că sarcinile pot fi planificate, se ia tratament pentru ca să nu fie afectat viitorul bebe.
Nu o judec pe mama, nu am dreptul acesta. Dar îmi pare rău că nu am pe nimeni, frate sau soră. Mi-am făcut însă propria familie, am doi copii și îmi doresc mai mulți, tocmai ca să nu sufere și ei ca mine pe termen lung.
Și, ca să vedeți cum Dumnezeu așază lucrurile, cumnatul meu, fratele soțului, este o persoană cu handicap de tip 1 rezultat în urma unei operații pe creier când avea 5 ani. Acum are 29.
În ciuda faptului că e aproape imobilizat la pat, copiii se joacă cu el și se bucură de prezența lui în familia noastră. Înțeleg că e diferit, că e bolnav, însă doar atitudinea noastră că adulți influențează percepția lor asupra lumii oamenilor „imperfecți”.
Dumnezeu să ne ocrotească mințile, și să ne apere de răutatea celor din jur. Mare păcat că nu se nasc toți copiii trimiși de El... Așa ar fi străzile pline de copii, de strigăte de bucurie și veselie.