M.B., Germania
Bună, sunt M. și viața mea e o continuă suferință
28 iul 2021
Pe când aveam 28 ani, eram însărcinată cu fetița mea. Un an mai târziu rămăsesem gravidă și din nu știu ce motive, nici soțul, nici eu n-am vrut copilul
Mare prostie am făcut, eram atât de tâmpită că habar nu aveam ce înseamnă avort și nici nu mă gândisem să citesc despre. Soțul m-o dus la o clinică (trăim în Germania), el o vorbit în numele meu acolo, pentru că eu nu știam deloc germană și nici nu înțelegeam nimic.
Sincer, nu-mi mai aduc aminte nimic, am tot încercat să rememorez unde era clinica, cum am intrat acolo, cum am ajuns pe scaunul ginecologic... Toate s-au șters din capul meu.
Apoi s-a sfârșit totul pentru mine.
Nu am mai avut curaj să fac sex cu soțul meu vreo câțiva ani. Mi-era scârbă de corpul meu și de mine. Sunt melancolică tot timpul, am o depresie tare urâtă și netratată, n-am curaj să spun nimănui.
După ani buni m-o apucat dorul de copii, așa că ne-am pus pe treabă, dar din păcate i-am pierdut pe toți (între 7 și 10 săptămâni).
Tot timpul am impresia că copilașul avortat se răzbună pe mine și din cauza asta n-au reușit ceilalți. Sunt conștientă că sunt pedepsită de Dumnezeu.
De ani de zile nu fac altceva decât să plâng zi și noapte, inclusiv la serviciu (lucrez într-o fabrică), că oricum nu mă vede nimeni. Nu am prieteni, n-am cui să mă destăinui. Mă simt foarte singură și neputincioasă, deși am o familie.
Regret tot timpul, zi și noapte, ceea ce am făcut. Mă simt goală în interior, stau și plâng întruna.
Singura consolare o am citind și recitind poveștile voastre de pe Avorturiregretate.ro.
Îmi pare rău că nu am apreciat darul lui Dumnezeu trimis mie,acum e prea târziu. Între mine și soțul nu mai există pic de iubire, s-a răcit totul între noi și știu că cu regretele nu fac nimic.
Mă simt stoarsă de puteri. Sunt mereu bolnavă, tot câte ceva vine peste mine.
Nu pot să descriu în cuvinte toată suferința pe care o simt.
Sincer, nu-mi mai aduc aminte nimic, am tot încercat să rememorez unde era clinica, cum am intrat acolo, cum am ajuns pe scaunul ginecologic... Toate s-au șters din capul meu.
Apoi s-a sfârșit totul pentru mine.
Nu am mai avut curaj să fac sex cu soțul meu vreo câțiva ani. Mi-era scârbă de corpul meu și de mine. Sunt melancolică tot timpul, am o depresie tare urâtă și netratată, n-am curaj să spun nimănui.
După ani buni m-o apucat dorul de copii, așa că ne-am pus pe treabă, dar din păcate i-am pierdut pe toți (între 7 și 10 săptămâni).
Tot timpul am impresia că copilașul avortat se răzbună pe mine și din cauza asta n-au reușit ceilalți. Sunt conștientă că sunt pedepsită de Dumnezeu.
De ani de zile nu fac altceva decât să plâng zi și noapte, inclusiv la serviciu (lucrez într-o fabrică), că oricum nu mă vede nimeni. Nu am prieteni, n-am cui să mă destăinui. Mă simt foarte singură și neputincioasă, deși am o familie.
Regret tot timpul, zi și noapte, ceea ce am făcut. Mă simt goală în interior, stau și plâng întruna.
Singura consolare o am citind și recitind poveștile voastre de pe Avorturiregretate.ro.
Îmi pare rău că nu am apreciat darul lui Dumnezeu trimis mie,acum e prea târziu. Între mine și soțul nu mai există pic de iubire, s-a răcit totul între noi și știu că cu regretele nu fac nimic.
Mă simt stoarsă de puteri. Sunt mereu bolnavă, tot câte ceva vine peste mine.
Nu pot să descriu în cuvinte toată suferința pe care o simt.