D.I.A., Timișoara
Simt că nu mai am inimă în mine, că nu mai sunt capabilă de iubire
22 sep 2022
Am simțit că mi-am pierdut sufletul. Am simțit ca și cum corpul meu a rămas pe Pământ și sufletul îl privea de sus. Nu sunt fericită cu alegerea mea, o voi regreta toată viața.
O relație plină de aventură, o relație care de la început a fost greu de înțeles de cei din jur, a dus la momentul în care pe testul cumpărat cu teamă și frică de rezultat au apărut cele două liniuțe…
El, 24 de ani, își dorea atât de mult să fie părinte, își dorea să aibă copilul lui, mereu, oriunde vedea un copil, se juca cu el, vedeam sclipirea pe fața lui atunci când era înconjurat de copii, îl vedeam atât de fericit și puteai simți cum toți copiii din jurul lui radiau de fericire când se jucau cu el.
Eu, 20 de ani abia împliniți, mereu o fire mai rece și, deși nu puteam spune că nu îmi plac copiii, îmi plăcea sa mă joc cu ei, însă nu mă simțeam pregătită și nici nu îmi doream să aduc pe lume un suflet atât de devreme.
Mă simțeam eu copil, abia terminasem școala și simțeam că nu am trăit destul viața mea, ca să pot să mă dedic total copilului, să pun viața lui în prim-plan, oricât de egoist ar suna…
Am făcut testul în prezența lui, iar când rezultatul a fost pozitiv, el a răbufnit în plâns de fericire, eu la fel. Simțeam că pot face asta!
Dar, cu fiecare dimineață când el pleca la muncă și eu rămâneam acasă, toate gândurile mă răscoleau, eram pe zi ce trecea tot mai convinsă că nu sunt pregătită de asta, familia mea mă susținea total, deși știam că nu își doreau asta pentru mine, dar ei mă susțin în tot ceea ce fac și au acceptat și copilul.
Însă cu toate astea, eu tot nu simțeam să aduc pe lume ființa aceea inocentă.
Timp de 7 săptămâni am avut o stare de bipolaritate continuă: azi voiam copilul și căutam nume pe internet, iar mâine îi spuneam prietenului meu să căutăm medic pentru avort.
Până la un moment în care nu trecea zi să nu plâng și să nu spun că nu îmi doresc copilul. Zbieram în gura mare că vreau să fac avort!
Când am fost la primul control, am văzut pe ecran inima micuțului cum bătea accelerat, avea 6 săptămâni și 5 zile, era o sarcină sănătoasă, totul decurgea bine… Până când mi-am sunat medicul și l-am anunțat că îmi doresc o programare pentru întrerupere de sarcină.
Nu i-a venit să creadă. Mi-a zis mai apoi că putea vedea fericirea pe fața mea atunci când îmi arăta imaginile cu Bebe și nu se aștepta la așa ceva.
A venit ziua când m-am prezentat la cabinet. Toate gândurile care mă distrugeau pe dinăuntru au dispărut în momentul în care medicul mi-a dat o pastilă. Am înghițit-o și, pe moment, am simțit că, gata, totul este bine!
A trecut o zi, au mai urmat niște medicamente, moment în care au început durerile infernale… Stăteam întinsă pe podea, singură acasă, și plângeam, deja începea regretul să apară, vinovăția.
În câteva ore, am eliminat „problema”, pentru că așa o consideram eu atunci. Însă, când mi-am văzut copilul – deși foarte mic, era distinctiv – am simțit că mi-am pierdut sufletul. Am simțit că corpul meu a rămas pe Pământ și sufletul îl privea de sus.
Au urmat niște ore atât de silențioase, nu am vorbit nimic, nu am gândit nimic, nu am simțit nimic… Ca și cum a murit o parte din mine. Chiar așa era… Mi-am omorât copilul!
Acum, deși am povestit totul la un trecut îndepărtat, adevărul este că a trecut doar o zi de la avort. Noaptea trecută nu am putut dormi deloc. Coșmarurile sunt îngrozitoare.
Relația mea simt cum se destramă. Deși el și-a dorit atât de mult copilul, m-a pus pe mine pe primul loc, știa că nu îmi doresc și voia să mă facă să mă simt bine. Însă eu, acum, când îl văd pe el, mă simt și mai vinovată decât oricum mă simt...
Sunt o criminală. Copilul meu nu are mormânt, copilul meu este într-un sac de gunoi, nici măcar nu i-am aprins o lumânare. Simt că nu mai am inimă în mine, simt că nu mai sunt capabilă de iubire. Nu sunt fericită cu alegerea mea, o voi regreta toată viața.
Însă, în același timp, dacă nu o făceam, spuneam același lucru, oare? Oare tot la fel simțeam, că am greșit că am adus pe lume un înger? Cred că nu...
Îngerașul meu, Izabelle, daca erai fetiță, erai prințesa mea. Aamir, dacă erai băiat, erai un erou, făceai lumea asta poate puțin mai bună…
Însă eu am luat aceasta șansă propriului meu copil… Oare mă va ierta vreodată?
El, 24 de ani, își dorea atât de mult să fie părinte, își dorea să aibă copilul lui, mereu, oriunde vedea un copil, se juca cu el, vedeam sclipirea pe fața lui atunci când era înconjurat de copii, îl vedeam atât de fericit și puteai simți cum toți copiii din jurul lui radiau de fericire când se jucau cu el.
Eu, 20 de ani abia împliniți, mereu o fire mai rece și, deși nu puteam spune că nu îmi plac copiii, îmi plăcea sa mă joc cu ei, însă nu mă simțeam pregătită și nici nu îmi doream să aduc pe lume un suflet atât de devreme.
Mă simțeam eu copil, abia terminasem școala și simțeam că nu am trăit destul viața mea, ca să pot să mă dedic total copilului, să pun viața lui în prim-plan, oricât de egoist ar suna…
Am făcut testul în prezența lui, iar când rezultatul a fost pozitiv, el a răbufnit în plâns de fericire, eu la fel. Simțeam că pot face asta!
Dar, cu fiecare dimineață când el pleca la muncă și eu rămâneam acasă, toate gândurile mă răscoleau, eram pe zi ce trecea tot mai convinsă că nu sunt pregătită de asta, familia mea mă susținea total, deși știam că nu își doreau asta pentru mine, dar ei mă susțin în tot ceea ce fac și au acceptat și copilul.
Însă cu toate astea, eu tot nu simțeam să aduc pe lume ființa aceea inocentă.
Timp de 7 săptămâni am avut o stare de bipolaritate continuă: azi voiam copilul și căutam nume pe internet, iar mâine îi spuneam prietenului meu să căutăm medic pentru avort.
Până la un moment în care nu trecea zi să nu plâng și să nu spun că nu îmi doresc copilul. Zbieram în gura mare că vreau să fac avort!
Când am fost la primul control, am văzut pe ecran inima micuțului cum bătea accelerat, avea 6 săptămâni și 5 zile, era o sarcină sănătoasă, totul decurgea bine… Până când mi-am sunat medicul și l-am anunțat că îmi doresc o programare pentru întrerupere de sarcină.
Nu i-a venit să creadă. Mi-a zis mai apoi că putea vedea fericirea pe fața mea atunci când îmi arăta imaginile cu Bebe și nu se aștepta la așa ceva.
A venit ziua când m-am prezentat la cabinet. Toate gândurile care mă distrugeau pe dinăuntru au dispărut în momentul în care medicul mi-a dat o pastilă. Am înghițit-o și, pe moment, am simțit că, gata, totul este bine!
A trecut o zi, au mai urmat niște medicamente, moment în care au început durerile infernale… Stăteam întinsă pe podea, singură acasă, și plângeam, deja începea regretul să apară, vinovăția.
În câteva ore, am eliminat „problema”, pentru că așa o consideram eu atunci. Însă, când mi-am văzut copilul – deși foarte mic, era distinctiv – am simțit că mi-am pierdut sufletul. Am simțit că corpul meu a rămas pe Pământ și sufletul îl privea de sus.
Au urmat niște ore atât de silențioase, nu am vorbit nimic, nu am gândit nimic, nu am simțit nimic… Ca și cum a murit o parte din mine. Chiar așa era… Mi-am omorât copilul!
Acum, deși am povestit totul la un trecut îndepărtat, adevărul este că a trecut doar o zi de la avort. Noaptea trecută nu am putut dormi deloc. Coșmarurile sunt îngrozitoare.
Relația mea simt cum se destramă. Deși el și-a dorit atât de mult copilul, m-a pus pe mine pe primul loc, știa că nu îmi doresc și voia să mă facă să mă simt bine. Însă eu, acum, când îl văd pe el, mă simt și mai vinovată decât oricum mă simt...
Sunt o criminală. Copilul meu nu are mormânt, copilul meu este într-un sac de gunoi, nici măcar nu i-am aprins o lumânare. Simt că nu mai am inimă în mine, simt că nu mai sunt capabilă de iubire. Nu sunt fericită cu alegerea mea, o voi regreta toată viața.
Însă, în același timp, dacă nu o făceam, spuneam același lucru, oare? Oare tot la fel simțeam, că am greșit că am adus pe lume un înger? Cred că nu...
Îngerașul meu, Izabelle, daca erai fetiță, erai prințesa mea. Aamir, dacă erai băiat, erai un erou, făceai lumea asta poate puțin mai bună…
Însă eu am luat aceasta șansă propriului meu copil… Oare mă va ierta vreodată?