R.L., 30 de ani, Cluj Napoca
„Nu puteai să îl ții?...”
08 mar 2018
Adevăratele lacrimi. La muncă nu mă înțelegeam cu colegii. În grupul de prieteni ceva nu era bine... relațiile nu funcționau niciuna. Și apoi nopțile adormind cu ochii obosiți, strânși, și perna udă de atâta plâns.
Caut liniștea. Și o caut de mai bine de 6 ani.
Relație proaspăt începută, băiat bun, școliți amândoi. Și am făcut-o. Ce a determinat modul meu de a gândi... Nici nu mai contează, ar fi scuze. Inutile.
Nu cred că pot uita vreodată privirea tuturor în drum spre cabinetul medical. Nu știau... dar simțeam reproșul. Acum realizez.
Mă mințeam. „Cumva va fi bine”. Știam că aveam să sufăr atunci puțin, dar în timp cu siguranța va trece.
Câtă naivitate.
Și am trăit respirând aerul ăsta vreo 3 ani, cu mici sclipiri printre lacrimi. Încercând să fiu blândă cu mine: „Nu puteai să îl ții...” Și cel mai groaznic: „Ce spuneau ai tăi?!”
Ei... Ce spuneau? Se enervau... Se suparau... Și, după 7-8 luni, ar fi râs în ochii unui copil cu soare! Și eu cu ei!
Și apoi au început. Adevăratele lacrimi. La muncă nu mă înțelegeam cu colegii. În grupul de prieteni ceva nu era bine... relațiile nu funcționau niciuna. Și apoi nopțile adormind cu ochii obosiți, strânși, și perna udă de atâta plâns.
La început erau lacrimi mai domoale și stări de tristețe, ca mai apoi să vină și restul.
Și nu am văzut că toate lucrurile astea mi se întâmplau cu un motiv: Avortul.
Dragele mele dragi,
Nu faceți avort!
Dumnezeu e în tot. Rugați-vă! Dumnezeu e în tot.
Am 6 ani de când îmi caut lumina. Pentru că nu am avut curaj să supăr pe cei din jurul meu vreo... câteva luni.
E un calcul simplu.
Singurătatea e grea. Amărăciunea e grea. Regretul e greu.
Relație proaspăt începută, băiat bun, școliți amândoi. Și am făcut-o. Ce a determinat modul meu de a gândi... Nici nu mai contează, ar fi scuze. Inutile.
Nu cred că pot uita vreodată privirea tuturor în drum spre cabinetul medical. Nu știau... dar simțeam reproșul. Acum realizez.
Mă mințeam. „Cumva va fi bine”. Știam că aveam să sufăr atunci puțin, dar în timp cu siguranța va trece.
Câtă naivitate.
Și am trăit respirând aerul ăsta vreo 3 ani, cu mici sclipiri printre lacrimi. Încercând să fiu blândă cu mine: „Nu puteai să îl ții...” Și cel mai groaznic: „Ce spuneau ai tăi?!”
Ei... Ce spuneau? Se enervau... Se suparau... Și, după 7-8 luni, ar fi râs în ochii unui copil cu soare! Și eu cu ei!
Și apoi au început. Adevăratele lacrimi. La muncă nu mă înțelegeam cu colegii. În grupul de prieteni ceva nu era bine... relațiile nu funcționau niciuna. Și apoi nopțile adormind cu ochii obosiți, strânși, și perna udă de atâta plâns.
La început erau lacrimi mai domoale și stări de tristețe, ca mai apoi să vină și restul.
Și nu am văzut că toate lucrurile astea mi se întâmplau cu un motiv: Avortul.
Dragele mele dragi,
Nu faceți avort!
Dumnezeu e în tot. Rugați-vă! Dumnezeu e în tot.
Am 6 ani de când îmi caut lumina. Pentru că nu am avut curaj să supăr pe cei din jurul meu vreo... câteva luni.
E un calcul simplu.
Singurătatea e grea. Amărăciunea e grea. Regretul e greu.